Un ziar, o cafea, o reflecție despre sport și niște dorințe

Am fost azi dimineață la chioșc, în cartier, să îmi cumpăr un ziar. Pe o vreme ploioasă, care n-a reușit să mă descurajeze în această misiune, l-am abordat cu sfială și curiozitate pe domnul care vindea ziare. Am crescut exact în perioada de tranziție de la presa scrisă la cea digitală așa că nu trăisem experiența de a merge în fiecare dimineață să iau un ziar și să văd ce s-a mai scris. Totuși, citisem destule texte nostalgice care m-au făcut, într-un fel, să romantizez acest obicei.
„Bună dimineața, aveți ultima ediție a ziarului GSP? Gazeta Sporturilor? Cât costă? Nu pot plăti cu cardul, nu? Bine, mă duc să scot bani și revin.”
După nici cinci minute eram înapoi, în fața chioșcului, am luat ziarul, l-am băgat cu grijă în ghiozdan și m-am dus la o cafenea să îl citesc. Chiar dacă nu sunt un cititor frecvent al GSP, ca un iubitor al istoriei și om care cochetează cu presa, eram curios să văd cum marchează 100 de ani de existență.
Ziarul începe cu un interviu cu Mircea Lucescu, antrenorul naționalei masculine de fotbal a României, care vorbește despre relația lui cu ziarul, pe care atunci când era copil îl vedea drept un mijloc foarte bun de educare:
„Fără îndoială, ziarul era mai mult decât micul dejun! Primul lucru pe care-l făceam dimineața era să cumpăr ziarul. Devenisem specialist în absolut toate sporturile. Le iubeam! Eram copii și tot ce era românesc ne făcea să ne simțim mândri.”
Toate textele, fie că sunt editoriale sau interviuri, au un puternic caracter nostalgic, transpunându-te într-o perioadă în care sportul era una din puținele bucurii pe care le aveau oamenii.
Pe măsură ce avansam cu cititul, trăiam tot mai puternic sentimentul că, odată cu dispariția printului, am ratat șansa de a-mi forma un obicei care mi-ar fi plăcut foarte mult. Chiar dacă am deschis ziarul cu o oarecare stângăcie, mi-a luat puțin timp să mă obișnuiesc cu el și să devin absorbit de textele pe care le citeam.
Nu știu cât de repede l-am terminat, poate într-o jumătate de oră sau patruzeci și cinci de minute, care însă mi-au oferit oportunitatea de a reflecta la relația mea cu presa. Mi-am dat seama încă o dată cât de mult îmi place această meserie și câtă pasiune am pus de-a lungul timpului în textele pe care le-am scris. E o adrenalină, un sentiment unic să vezi de aproape antrenorii și sportivii pe care alții îi văd doar la televizor. E un entuziasm aparte pe care îl simți atunci când ai o știre exclusivă sau când ai realizat un interviu interesant și nu mai ai răbdare până la momentul publicării.
Însă, dincolo de această reflecție, cred că textele din acest număr mi-au lăsat o impresie atât de puternică fiindcă transmit o dragoste profundă pentru sport. Iar eu știu că orice aș face, orice meserie aș alege, va avea cu siguranță legătură cu sportul.
Despre asta e și Amprenta Sportului. Nelson Mandela spunea că „Sportul are puterea să schimbe lumea. Are puterea de a inspira. Are puterea de a uni oamenii într-un mod în care puține alte lucruri o fac. Sportul le vorbește tinerilor într-o limbă pe care ei o înțeleg. El poate aduce speranță acolo unde cândva era doar disperare”.
Iar prin textele pe care le voi scrie pe acest site îmi doresc să prezint poveștile inspiraționale din lumea sportului, să scriu cu respect față de acest domeniu și față de oamenii implicați în el și să ilustrez cât mai bine amprenta pe care o are sportul.
Iar visul rămâne același: să ajung la Jocurile Olimpice.
Care este reacția ta?






