Câteva gânduri despre Jocurile Olimpice și despre sportivii care reprezintă România
Ce mi-a plăcut mereu la Jocurile Olimpice, ce înseamnă dragostea față de țară și care este visul meu.

E interesant cum reușesc unele momente să lase o impresie atât de adâncă asupra vieților noastre încât și după ani de zile ne amintim unde eram când s-au întâmplat. De exemplu, îmi amintesc cum stăteam în sufragerie, în fața unui televizor vechi, cu doar vreo două, trei canale, și mă uitam la echipa de gimnastică a României concurând la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012. Sau cum patru ani mai târziu, la ediția de la Rio de Janeiro, undeva după miezul nopții, stând în camera mea, am plâns când echipa de scrimă a luat aurul sau când Horia Tecău și Florin Mergea au obținut argintul în competiția de tenis.
Îmi amintesc cum, la Jocurile Olimpice de la Tokyo, eram la volan, parcă în drum spre Brașov și am profitat de faptul că se mergea bară la bară pentru a o urmări pe Ana Maria Popescu în cursa spre medalia de argint, a treia medalie a carierei sale olimpice. Sau cum, într-o cazare din Sibiu, m-am trezit noaptea pe la 3-4, să îl văd pe tânărul David Popovici debutând la Jocurile Olimpice și să urmăresc cursele excelentelor canotoare Simona Radiș și Ancuța Bodnar.
Din 2008, de la prima ediție a Jocurilor Olimpice pe care am urmărit-o, mi-a plăcut să mă uit la două momente. În primul rând, urmăream cu multă răbdare și interes ceremonia de deschidere și așteptam să văd, în special, parada sportivilor. Ceva mă atrăgea la acel context în care priveam mii de sportivi din sute de țări, făcând înconjorul unui stadion. Încercam mereu să identific sportivi pe care îi admiram și, evident, îi așteptam cu entuziasm pe ai noștri.
În al doilea rând, m-a fascinat dintotdeauna să văd festivitățile de premiere, să mă uit la fețele sportivilor, să mă întreb oare ce simt și să ascult imnurile în timp ce drapelurile acelor țări erau înălțate. Iar dacă unul din cele trei steaguri era cel al României foarte rar reușeam să îmi stăpânesc emoțiile.
Recent, m-a întrebat cineva dacă sunt patriot și i-am zis că nu știu. Poate că sunt. Știu că țara noastră a avut o istorie complicată, știu că a fost și încă este împânzită de corupție și știu că lucrurile nu arată așa cum ne-am dori. În același timp, sunt multe lucruri frumoase pe care le văd în România și care reprezintă motive de încurajare pentru viitor.
Dex-ul definește patriotismul ca fiind „un sentiment de dragoste și devotament față de patrie și popor”. Par niște concepte abstracte. Ce înseamnă practic să îți arăți dragostea față de patrie sau popor? Sau cum poți să îți dovedești devotamentul?
Nu sunt întrebări ușoare, însă cred că atunci când alegem să fim corecți, alegem să fim buni unii cu alții, să muncim cu dedicare pentru pasiunile noastre, ne arătăm dragostea față de țară. Atunci când alegem să ajutăm, când trăim demni și când dăm tot ce putem, reprezentăm cu cinste țara din care venim.
Și, poate, tocmai de aceea îmi place atât de mult să mă uit la Jocurile Olimpice. Văzând sportivi din România, din diferite orașe și sate, care au muncit pentru visurile lor, care și-au împins limitele la maxim și care au reușit astfel să ajungă la competiția supremă din sportul mondial, îmi dau seama că se poate. Chiar și în România.
De-abia aștept să urmăresc și ediția de la Paris. Nu știu ce rezultate vor obține sportivii români, nu știu cu câte medalii se vor întoarce acasă, însă nici nu e vorba despre culoarea medaliei sau despre locul obținut, ci despre a inspira. Iar cei prezenți la Jocurile Olimpice sunt o inspirație. Visul meu e să ajung cândva să scriu de la o ediție a Jocurilor Olimpice.
*foto: fattiretours.com, Cristian Nistor/COSR, frscrima.ro
Care este reacția ta?






